Stabiliţi indicatori de performanţă managerială prioritar pe bază de cash, nu de profit!

Este de actualitate demararea procesului de privatizare a managementului unor companii de stat, condiţie stipulată în acordul încheiat de către guvern cu Fondul Monetar Internaţional. În acest context am urmărit cu interes academic şi nu numai concretizarea indicatorilor de performanţă funcţie de care echipele manageriale urmează a fi stimulate. Nu îmi ascund surprinderea cu privire la unele opinii exprimate public de către persoane care probabil au şi participat direct la fundamentarea indicatorilor de performanţă conform cărora primordială este rentabilizarea acestor companii, pe aceste baze statul urmând a fi remunerat cel puţin pe două căi: impozit pe profit şi eventual dividende.

Această judecată este cel puţin îndoielnică din simplul motiv că rezultatul net al unei companii este un indicator foarte uşor manipulabil contabil. Obţinerea de profit este o condiţie necesar, dar nu şi suficientă pentru evitarea dificultăţilor de natură financiară.

Modificarea duratei estimate de funcţionare a mijloacelor fixe în sensul prelungirii acesteia şi, pe această bază, diminuarea amortizării anuale incluse pe costuri, reducerea sumelor alocate provizioanelor sunt doar două dintre metodele uzuale aflate la îndemâna managementului pentru cosmetizarea rezultatului net.

Sunt celebre în literatura de specialitate cazurile unor companii americane ai căror manageri au determinat cosmetizarea rezultatului net cu scopul evident al încasării unor bonusuri anuale cel puţin indecente prin raportarea unui profit net artificial obţinut.

Hazardul moral a fost evident în timpul recentei crize financiare declanşate în sistemul financiar-bancar american când contribuabilul de rând a finanţat în realitate bonusurile indecente încasate de către management, via sistemul TARP operaţionalizat de către guvernul S.U.A. (vezi tabelul).

Se remarcă la o analiză fie şi sumară a cifrelor de mai jos că, indiferent de rezultatul net obţinut, toate cele nouă bănci americane au primit injecţii financiare imense din simplul motiv că lichidităţile erau insuficiente.

Rentabilizarea activităţii trebuie realizată pe baze preponderent monetare, altfel acumularea de arierate la unele dintre companiile al căror management urmează a fi privatizat va continua.

Cu alte cuvinte prevalentă trebuie să fie capacitatea acelei afaceri de a genera lichidităţi. Îmi aduc aminte de perioada anilor 1994-1998, când acţionarii multor companii cotate la bursa de valori autohtonă nu puteau încasa dividendele cuvenite datorită deficitului cronic de lichidităţi al acestora.

Profitul net raportat şi repartizat de către AGA se afla în realitate materializat în stocuri cu mişcare lentă sau fără mişcare precum şi în creanţe. Din acest punct de vedere indicatori ca lichiditatea generală sau parţială evocaţi în presă ca indicatori de performanţă prezintă limite serioase.

Nivelul cash-ului pe acţiune sau mărimea cash-flow-ul disponibil reprezintă indicatori mult mai fiabili în aprecierea stării reale de sănătate a unei companii. Luarea lor în considerare ne va feri de întoarcerea la timpurile când cooperativele agricole de producţie se întreceau în raportarea unor producţii astronomice de cereale la hectar, iar pâinea, uleiul şi făina erau raţionalizate.

Eduard Dinu este prof. dr. Academia de Studii Economice din Bucureşti

Autor: Eduard Dinu, A.S.E.